vise

Trecu deasupra mea in zbor

o pasare albastra cu un dor

si ma gasira linistita

cu ochii ratacind pe-o stea si pleopa cam tivita

cu praf de ganduri duse.

“Vreo dorinta?”

“Sunt toate spuse

si intelese, promise multe lumini in noapte,

un zambet, suflet si senine soapte.”

“Cuvinte dara?”

“Sunt si ele scrise

si oricum a ta aripa

e mult prea fina si prea mica

sa poata duce-n aer vorbe pline de-atatea intelesuri.”

“Atunci mai stai? Te culca!

Ziua-i aproape, noaptea nu-i chiar lunga.”

“Acum sa dorm? Cand sunt usoara,

un pic portocalie si cu glas de vara?”

“Si-atunci ce vrei cu al meu zbor

sa-ti duc sau sa-ti aduc cu acest dor?”

“Esti prea firava sa ma iei cu tine

si nici sa imi aduci ce de departe vine.

Asa ca zboara fara grija pentru aceasta noapte

totul e alb si maine e aproape.”

zambesc si inchid incet din pleoape

visand esente inca neamestecate.

Cea mai de sus frunza

A fost odata cel mai de sus boboc de frunza din varful celui mai inalt arbore de pe pamant. A crapat si s-a desfacut ca o frunza mica in lumina primaverii si a inceput sa creasca mangaiata de soarele cald si de vantul bland. Era sus, foarte sus deasupra tuturor celorlalte frunze, copaci sau oameni. Deasupra ei era cerul albastru si curgerea linistita a norilor albi. Si era fericita. Pana la ea ajungeau gandurile tuturor oamenilor de pe pamant. “Cat de rai si de superficiali sunt oamenii!” a gandit intr-o zi dupa ce auzise atat de multe. “Nu-i de mirare ca sunt muritori. Noi, frunzele, natura, traim vesnic departe de aceste micimi sufletesti. Ce poate fi mai frumos si mai pur decat sa daruiesti oxigen si sa traiesti aproape de cer?” Se simtea curata si zambea linistita. Nu se amesteca in toate discutiile celorlalte frunze pentru ca ii placea mai mult sa admire cerul si sa se gandeasca la destinatia norilor. Acolo sus incepuse sa se simta unica. Si intr-o zi chiar l-a auzit pe Dumnezeu. A fost o clipa de iluminare si de fericire maxima. Si imediat s-a intors catre surorile ei “Eu L-am auzit pe Dumnezeu!” “Si noi L-am auzit” au raspuns celelalte. “Da, dar eu, fiind mai sus, L-am auzit prima si cel mai clar! Eu sunt mai aproape de El decat oricine altcineva.” Dar soarele din ce in ce mai aprins al verii incepuse sa o arda. Aerul devenise din ce in ce mai fierbinte iar vantul nu o mai racorea. Deasupra ei nu era umbra. Oboseala isi facu aparitia iar primul strop de ploaie rece o bucura. Insa miile de stropi care ii urmara si vantul rece al toamnei ii slabira si mai mult puterile. Simti cum incet, incet se desprinde de trunchiul care ii daruia seva. O rafala de vant intr-o seara cu cer intunecat o smulse si o purta la voia intamplarii pana cand din inaltul cerului cazu rapusa si galbena de boala la picioarele unui copil. “Ce frunza frumoasa! O voi pastra in albumul meu alaturi de celalalte.” ” E o frunza ca toate celelalte.” spuse mama. “Ba nu. Poate ca aceasta frunza a fost cea mai de sus frunza din varful celui mai inalt arbore de pe pamant. Si poate ca L-a auzit pe Dumnezeu.” “Esti copil si naiv. Frunzele nu aud” “Pe Dumnezeu Il poate auzi oricine daca El vrea! O voi pastra intre filele cartii mele de povesti si asa stiu ca ea si povestea ei vor trai vesnic!”

HRISTOS A INVIAT!

inceput

M-am nascut obosita. Orele si zilele care au urmat nasterii mele le-am petrecut dormind, incercand inutil sa acumulez energie pentru viata care astepta sa ma trezesc sau, poate, evitand, in mod nereusit, contactul cu realitatea. Imaginile unei bucati vii de carne neagra cu prea mult par nu imi apartin. Imi sunt intiparite in memorie doar povestile mamei care a reusit sa imi creeze pe retina prezenta mea neauzita intr-o maternitate plina de larma. Si iata-ma privindu-ma din afara cu ochi imbatraniti si cu durerea cunoasterii. Am iesit in lume intr-o seara de vara  muncindu-mi mama prea mult in pozitia aia ingrata cu picioarele in aer, in sala de nasteri, gemand de la 5 dimineata si suportand replicile unui doctor atat de uman ca orice animal: “ce tipi fa atat? Cand l-ai facut n-ai mai tipat asa! Atunci iti placea!” Poate ca nu era animal. Poate doar zecile de copii, femei cu picioare desfacute si traiul in sistem il facusera asa. Probabil ca mesele de nasteri fusesera concepute in acel fel tocmai pentru a impiedica gravida nervoasa sa traga un picior in gura doctorului prea realist. In acea vreme nimeni nu dadea picioare in gura nimanui. Sistemul monopolizase acest tip de reactie si il folosea in mod exclusiv impotriva propriilor cetateni. Dar sa ne intoarcem la maica-mea care m-a asteptat noua luni fara macar sa stie ce oi fi eu acolo, baiat, fata, daca oi avea trei maini si doua capete… erau alte vremuri, fara radiografii 3D, fara scutece de unica folosinta, hainute ultima moda pentru nou-nascuti si mancare gata preparata. M-a nascut si a inceput sa ma creasca incercand sa ma trezeasca din somn. Si pentru ca nu vroiam, ma apuca usor de nas impiedicandu-ma sa respir si fortandu-ma sa deschid gura si atunci…hopa …profita de reactie si imi dadea sa sug! Dar nu pentru mult timp pentru ca incapatanarea pe care o manifestam din fasa ma determina sa imi apar somnul si adormeam cu tata in gura. Moment in care mama repeta figura, ma apuca de nas, eu deshideam gura… Si acum recurge tot la astfel de tertipuri pentru a ma trezi la realitate dar sunt prea incapatanata sa stau cu ochii deschisi permanent.

(va urma dar nu stiu daca si aici)

nimic

In lumea plina de nimicuri goale

sunt un nimic poate mai plin

din dor de mare.

Ma conversez din cand in cand cu cerul

si-l rog sa imi imbratiseze curcubeul.

E nor, e violet, e vultur si albastru fin…

si tot ce vreau sa am si sa sustin.

Ma doare ceasul de-al prea iernii plin

si vantul ce ma cheama cu soapte muscatoare

in ochii mei cu umbre calatoare.

Sub talpa creste-ncet tulpina

ca o bratara de argint de vise plina.

Raman zambind si-mi pare

ca sunt doar un nimic far-al meu dor de mare.

aiurea

Tai o ceapa si cam plang,

nici o crima, nimic sfant.

Doar o ceapa si-un cutit

iar in cap un rest de gand

si un ochi cam adormit.

Stangul…

ca de marti incoace

s-a inchis complet si sta

treaz, picior peste picior

pe un colt de scaun gol.

Nu-i problema, vine joi

si-o sa-incep sa tai trifoi,

vine si ochiul inapoi

langa dreptul care-i vesel

sa se duca la plivit

ca sa vada ce-a iesit

dintre un cutit si-o ceapa…

care pisca foarte tare.

Ma duc naibii la culcare!

Magnolii

Nu am mai scris poezii de 2 ani  si jumatate… motivul? cine il poate cunoaste?

“Magnolii albastre pe cerul lila,

suflete dansand sub o singura stea

etern cazatoare, volatila mereu,

zbor si cenusa, zana si zmeu,

Glonte si aripi rupte din zbor

cu praf de Iubire pe marginea lor,

zapezi intelepte dezvelind un mormant

cu miros de tarana si gust de cuvant

inca Rostit,

Inca tinand

urmele unor Pasi pe pamant…

( 24 noiembrie 2008)

Ele…

Ele simt intodeauna…simt durerile, greutatile, zambetele, lacrimile, iubirile, dezamagirile, inaltimile si abisurile noastre…chiar daca sunt langa noi sau la kilometri distanta… le framanta intotdeauna soarta noastra, daca dimineata am mancat, daca la birou am avut prea multa treaba, daca ne-a fost frig seara in drum spre casa, daca am dormit bine, daca am visat urat… ele ne viseaza zane sau eroi si vor ca fericirea sa ne fie mancare, somn, aer… adorm si se trezesc gandidu-se la noi… si le este dor mereu…stiu totul chiar daca noi nu le spunem si uneori tac de dragul nostru chiar daca ar vrea spuna atat de multe…ele isi aduc aminte toate clipele noastre frumoasa sau rele…si trec prin ele mai puternic decat trec prin noi… ar vrea sa ne fie mereu scut si sa ne arate pasii pe care sa ii facem oricat mult am fi mers pana atunci…ele plang sau zambesc atunci cand noi plangem sau zambim…si se sacrifica in fiecare zi din existenta noastra pentru noi…iar noi cateodata uitam cate ne daruiesc pentru simplul motiv ca am ne-am nascut…pentru ca noi inca suntem copii iar ele…mame!

(pentru mama mea pe care o iubesc dar fata de care uit multe…in fiecare zi… LA MULTI ANI pentru ca maine este 17!)