ce-am mai facut…

Posted by admin under foto

noaptea

Stefan Iordache 3 februarie 1941- 14 septembrie 2008

Posted by admin under Romania

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Ultimul sau interviu:

Jurnalul National(22.07.2008) Interviu de Cristian Brancu

“E ultimul interviu?

Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.

• De ce?

Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?

• Dar sînteţi un reper pentru România!

Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă.

• Dar poate că nu o merită.

Eu ştiu? Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!

După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine.Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sînii goi, pozată în porumb, e?

• Eu cred că nu, maestre. Vă înţeleg. Tabloidele greşesc cînd umflă personaje gen Alina Plugaru.

Cine e fata asta? După nume, o fi bună să-mi are niţel pămîntul?

• Mă îndoiesc.

Vezi cum e cu vedeta? Poţi să o pui pe fata asta lîngă Radu Beligan şi Marin Moraru? De altfel, acesta este motivul pentru care ei nu se consideră vedete şi acelaşi lucru cred şi eu. Eu nu mai vreau în această lume.

• Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată.

Da. Acest loc este ca o mînă. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul “Glissando”. Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?

• Putem intra în pivniţă?

Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.

• Înseamnă că intraţi rar acolo.

Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.

• L-aţi lucrat singur?

Nu. Nu uita că eu sînt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii,

Trebuie cîntat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.

E o tradiţie cîntatul vinului?
Nu, dar cred că, decît să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.

• V-a plăcut şueta.

Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cîrciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului.

Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei.

• Nu vă cred. Sînteţi un om născut pentru teatru.

Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Cînd am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat pe păr şi m-a tras în sus. Ştii, în adolescenţă eram foarte jos.

• Nu vă mai place noua generaţie din teatru? Acum şapte ani, într-un interviu, Marin Moraru mi-a zis că nu vede pe nimeni ca un demn urmaş al generaţiei sale.

Nu era departe de adevăr. Copiii de azi nu mai au respect pentru meserie. Nu ştiu cum să plece mai repede de acolo. E adevărat, au şi multe tentaţii. Joaacă la TV, în reclame. Unii fac facultatea de teatru ca să ajungă prezentatori, manechini, secretare. Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.

• Oamenii privesc altfel teatrul?

Da. Am terminat facultatea acum 45 de ani, plus patru ani de şcoală rezultă că sînt pe scenă de 49 de ani. Eu îmi fac meseria aşa cum am pornit-o. Vin la teatru cu trei ore înainte de spectacol, repet textul, intru în stare. Numai Mitică Popescu face ca mine. Este şi el un maniac al teatrului. Şi, de 30 de ani, nu mi s-a întîmplat să joc cu sala goală. Dar publicul s-a schimbat, s-a pervertit. Vrea să rîdă la teatru, lucru care a intrat subliminal în urma influenţei unor trupe ca “Vacanţa Mare”, “La bloc”. Actorii tineri greşesc şi ei. Cred că şi dacă ar juca Hamlet ar vrea să facă lumea să rîdă. Dacă tinerii se simt frustraţi de ce a zis Marin, să arate, nu să-l critice!

• Dar în societate, în vîrful ei, nu vedeţi pe nimeni care să vă placă?

Pe nimeni. Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.

• Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?

Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.

• Şi de ce n-aţi încercat?

Am încercat. Cine naiba o fi inventat cîrciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă cînd am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cîrciumă, zisă “La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.

• Aveţi nostalgii?

Nu am decît nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi tîrziu am înţeles asta. Dar fiecare vîrstă are rostul ei.

• Dacă aţi fi fost mai tînăr în 1989, cine ştie cum ar fi fost viaţa.

Da. Pentru mine, schimbarea a venit tîrziu. E bine că a venit, dar gîndeşte-te, am trăit în două sisteme şi nici nu ştii ce greu e să scapi de anumite spaime. Libertatea pe care am primit-o a fost prost înţeleasă.

• Cînd staţi aici, pe verandă, şi vă gîndiţi la trecut, nu regretaţi că nu aveţi urmaşi?

M-ai lovit în punctul slab. Regret foarte mult. Dar m-a luat vîltoarea vieţii. Mă gîndeam mereu să treacă şi anul în care eram, să-mi fac meseria bine. Şi a trecut vremea. E cea mai mare tîmpenie din viaţa mea.

• Aţi avut însă prieteni.

Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.

Nu-mi spuneţi nimic de cele trei pisici ale dumneavoastră?
Te rog, sînt chiar nişte vedete. S-a pripăşit pe lîngă mine şi le-am crescut cu drag. Oamenii îmi aruncau pisici peste gard, pentru că ştiu că-mi plac.
(Dincolo de verandă, în casă, doamna Mihaela, soţia maestrului, citeşte “Confidenţial”, iar lîngă ea toarce un motan negru, Cascarache, preferatul lui Ştefan Iordache. Aflăm că cel gri, care a dormit tolănit pe scară tot timpul, pe nume Makelele, atacă supremaţia în sufletul stăpînului. Al treilea pare a fi plecat.)

• Aţi renunţat la casa din Bucureşti?

Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cît pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute pînă aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de rîsul Bangladesh-ului.

• Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.

Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lîngă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pămînt e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mîna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.

• Care e sensul vieţii?

Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decît să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.

• Sînteţi mulţumit de viaţă?

Sînt unul dintre oamenii care dau extemporal seară de seară, la spectacol.

• După cum se vede, aţi luat notă mare, adică aţi învăţat bine lecţia.

Se pare că da.”

alb negru

Posted by admin under foto

http://picasaweb.google.ro/cioyka/AlbNegru#

From alb negru

From alb negru

From alb negru

From alb negru

niste ganduri

Posted by admin under ganduri

E ciudat cum o stare de ridicol pe care o traiesti intr-o vara si toata ipocrizia care iti este dedicata sa te poata elibera de toate pietrele care atarnau adunate in multi ani… e ciudat cum amortirea genunchilor se poate transforma in mers vioi… cum nodul din gat in ras…sau amareala din suflet in bucurie… bucurie ca esti ceea ce esti… ca simti asa cum simti, ca gandesti asa cum gandesti… si dintr-o data cerul e iar albastru asa cum nu a mai fost din vremea copilariei, muzica suna altfel, iar culorile sunt mai colorate! Nu mai trebuie sa demonstrezi nimic nimanui…de fapt nu a trebuit niciodata… oamenii pe care ai incercat sa-i pastrezi langa tine si care nu au meritat parca s-au retras in coltul lor, care le e rezervat…al trecutului si al umbrei… si le multumesti pentru ca fara existenta lor nu ai fi putut niciodata sa te descoperi, sa te redescoperi. Pentru fiecare exista o vreme cand se trezeste si isi da seama ca e lumina afara si ar trebui sa traga storurile… si privitul in oglinda dupa multa vreme, in plina lumina…dandu-ti seama ca vezi ceva frumos. Sunt fericita! Multe lucruri si anumiti oameni ma fac sa ma simt asa dar mai ales faptul ca mi-am adus aminte de mine. Drumuri aurite, orizonturi lila si stele trandafirii va doresc…