diferente si egoism

Am spus-o de multe ori ca trebuie sa fim toleranti pentru ca suntem diferiti unii de altii. Deci si deciziile noastre sunt diferite. Mai mult, nimeni nu este perfect deci nimeni nu detine valorile absolute. O judecata presupune credinta celui care o face ca are superioritatea gandirii si valorilor. A judeca pe cineva dupa valorile pe care ti le-ai insusit este ca si cum le-ai declara universal valabile si ai sterge diferentele.Veti spune ca aceasta idee sterge orice notiune de valoare etalon si de principii. Nu. Exista valori imbratisate de societate, de anumite grupuri, valori impuse de biserica sau raspandite de credinta, valori prevazute de lege. Si exista valori imbratisate de mai multi indivizi fara ca acest lucru sa genereze decizii identice ale tuturor in toate aspectele. Fiecare dintre noi aveam libertatea de a alege  in functie de aspiratiile, gandurile, cunoasterea, credinta noastra. Alegerile pe care le-am facut ar putea fi respinse de ceilalti din aceleasi motive: aspiratiile, gandurile, cunoasterea, credinta. Iar acestea difera de la persoana la persoana.

Si iata ca, totusi, desi cunosc aceste diferente, judec si eu. De ce? Pentru ca la fel ca altii am si eu doza mea de egoism mai mare sau mai mica in functie de circumstante.

Important e sa ne dam seama si de diferente si de egoism si sa incercam sa intelegem. Am evita multe conficte si poate am zambi mai mult unii la altii.

la joie de vivre

in ciuda tuturor problemelor, a dat frunza  ) cred ca doar natura nu este in criza economica. asa ca va ofer niste narcise si un pui! ) momentan, posturile serioase au iesit la plimbare.

Scenariu prost

Ne nastem toti la fel de pregatiti pentru aceasta viata. De regula, toti cu doi ochi, un, creier, o inima, doua picioare, doua maini… o opera perfecta pentru supravietuire. Dumnezeu a stiut cum sa ne creeze, a dat dovada de inspiratie, blandete, iubire pentru a ne darui sansele de a trai. Noi, insa, reusim fara a depune mari eforturi sa distrugem aceste sanse. Mai ales pe ale altora. Si iata ca se poate ca Dumnezeu sa iti dea doua maini si oamenii sa ti le ia pe amandoua. E suficient un om, care ar trebui sa te ajute sa iesi la lumina, sa te afunde in intuneric. Si iata ca un copil se poate naste cu o mana rupta si cealalta paralizata. El le are pe amandoua dar ce va putea face cu ele? Intr-un scenariu fericit, mama lui, sarmana, va reusi sa adune banii necesari pentru a-i mai da o sansa de recuperare si aceea incerta. Si poate acel copil va reusi sa traiasca o viata normala. Pentru asta e nevoie de alti oameni care sa repare ceea ce a facut o singura persoana. E nevoie de acte caritabile care ar fi fost foarte simplu evitate daca cel care a distrus ar fi fost om. In alte parti nici nu e nevoie de acte caritabile. E suficienta raspunderea si legea. Cei in culpa ar fi platit vindecarea. Pentru asta iti trebuie insa raspundere si lege. Si aplicarea ei. Aici, insa, aceste notiuni te vor satisface, daca te vor satisface, la un moment la care nu mai ai ce face cu satisfactia. Asa ca ramai cu actele caritabile. Iar daca toata daruirea si implicarea celorlalti nu vor reusi totusi sa daruiasca o viata, copilul acela va creste blestamendu-si ziua in care s-a nascut. Urand lumea, sistemul, viata. In cel mai bun caz, va merge la scoala, unde va fi marginalizat pentru ca acceptarea diferentelor nu se invata nici in familie si nici in scoala. Si chiar daca va reusi sa finalizeze toate scolile posibile, se va ciocni de nevoia de a castiga o paine care ii va fi daruita cu greu pentru ca munca este un privilegiu daruit de cei care pot numai oamenilor care pot. Poate ca va reusi sa isi gaseasca un serviciu platit prost si un om care sa il accepte langa el facand abstractie de ce ne invata societatea ca handicapul trebuie evitat. Dar daca toate astea nu se vor intampla, probabil ca noi, cei cu doua maini, ne vom ciocni de el pe strada cerandu-ne o bucata de paine si un ban. Si vom trece mai departe, scarbiti si indiferenti, gandidu-ne la teatru jucat prost, la disimulare si la castig nemuncit fara sa ne imaginam drama si chinul.

Nu, intr-adevar, am evoluat. Avem tehnologii de ultima generatie, suntem informati, culturalizati, scoliti, branduiti. In aceasta epoca, avem acces la scoala, cultura, informatie, tratamente. Si se spune ca stim sa citim, sa ne exprimam liber si ca nasterile au devenit din ce in ce mai usoare. “Cine mai moare la nastere, in zilele noatre?” Nici nu e nevoie sa mori. E suficient ca salile de nastere sa nu fie pregatite si pentru operatii, e suficient sa administrezi substante nepotrivite pentru a intra in coma si iata cum copiii se pot naste cianotici, desi erau perfect sanatosi, e suficient sa faci o anestezie proasta si o mama sa simta toata operatia desi nu se poate misca sau striga si nimeni sa nu observa tot chinul femeii, e suficient sa tragi prea mult de un copil la nastere si sa ii rupi ambele maini.

Si de ce e nevoie pentru toate aceste realizari? De indiferenta, egoism, bataie de joc si mai ales de lipsa umanitatii.

Eh! Cui ii mai pasa? Atat timp cat invatamantul a devenit bataia de joc a clasei politice care cioparteste programele scolare dupa cum se trezeste dimineata, atat timp cat avem presedinte care e si premier si premier care nu se vede, atat timp cat vom avea europarlamentari de seama, atat timp cat legea e facuta doar pentru a crea impresia finalitatii ei, atat timp cat nu mai exista interes si constiinta apartenentei la grup ( am mai spus-o, stiu)… nu ne ramane decat sa emigram. In aceste zile, eu nu doresc sa nasc, sa imi cresc copiii si sa ii vad chinuindu-se aici.

Asa ca, ce facem? Emigram sau ne implicam?

eficienta la stat

Stiti de ce la directiile de impozite si taxe, in loc de un singur ghiseu, sunt 2: la unul se imprima chitanta, la  altul se plateste si mai exista si un om care, cu intarziere, duce chitanta de la primul la al doilea? Pentru eficientizarea serviilor publice! In loc de o coada, ceteteanul sta la 2 si chiar mai si asteapta al treilea om sa plimbe hartia de plata. Nu ati inteles? Este vorba de un bonus acordat contribuabilului si o sansa celor care stiu sa plimbe hartii. Unde ar fi fost eficienta daca ar fi fost trei persoane care, in acelasi timp, ar fi imprimat chitante si ar fi primit si banii?

leapsa

De la Lorelei citire:

If I were a month, I would be June.
If I were a day of the week, I would be Friday evening and Saturday morning.
If I were a time of day, I would be 21.00 or 09.00.
If I were a sea animal, I would be a dolphin.
If I were a direction, I would be ahead.
If I were a virtue, I would be Fortitude.
If I were a historical figure I would be remembered.
If I were a planet, I would be the Earth.
If I were a liquid, I would be water.
If I were a stone, I would be a rolling stone.
If I were a bird, I would be a humming bird.

If I were a flower/plant, I would be a lily.
If I were a kind of weather, I would be a summer evening.
If I were a musical instrument, I would be a saxophone.
If I were an emotion, I would be a mixture.
If I were a sound, I would be the wind.
If I were an element, I would be the air.

If I were a song, I would be Brown eyed girl.
If I were a movie, I would be Serendipity.
If I were a tv-series, I would be broadcast.
If I were a book, I would be unfinished yet.
If I were a fictional character, I would be Ally McBeal. surprise?

If I were a food, I would be hot.
If I were a city, I would be Barcelona.
If I were a taste, I would be sweet and bitter.
If I were a scent, I would be jasmine.
If I were a colour, I would be light blue.
If I were a fabric, I would be cashmere.

If I were a word, I would be ‘thoughts’.
If I were a body part, I would be the skin.
If I were a facial expression, I would be inquiring.
If I were a subject in school, I would be Drawing.
If I were a cartoon character, I would be funny.
If I were a shape, I would be a circle.
If I were a number, I would be 11.
If I were a car, I would be a Volvo S.
If I were an item of clothing, I would be a hat.

respect

In profesia mea sunt nevoita sa ajung in locuri in care a trebuit sa asist la descrierile unor povesti de viata ai caror protagonisti se murdareau reciproc si imparteau semnele materiale ale acelei vietii dupa formule matematice, cu rautate si egoism in circ.  Am asistat la cateva asemenea scene si de fiecare data spectacolul mi s-a infatisat trist, urat mirositor si penibil. In incercarea de a-l murdari pe celalalt, multi nu realizeaza ca se murdaresc ei insisi. Atat timp cat arunci cu noroi sau il manevrezi, nu ai cum sa te pastrezi imaculat.  Cand cunosti si aplici notiuni ca:  politetea, decenta, moraliatea, ai anumite valori pe care ti le-ai insusit. Te respecti pe tine pentru ca decizi sa nu te murdaresti intrand in cocina si pentru ca te pastrezi la un anumit nivel si refuzi sa cobori sub el.

Ceea ce vreau sa spun este ca ar trebui sa fim mai exigenti cu noi insine in ceea ce priveste modul de comportament fata de cei din jur. Pentru ca diminuand nivelul calitativ de reactii ne diminuam valoarea. Ceea ce implica o desconsiderare a calitatii personale.

Respectul meu pentru cei care stiu sa se respecte respectandu-i pe ceilalti. (repetitia este intentionata)

Sa scriem

Scrie!  M-a indemnat cineva. Nu a sunat chiar asa (daca va suna in vreun fel) dar tot despre scriere era vorba. Imi plac cuvintele. Si imi place jocul lor. Sa le simt in varful creionului sau sub buricele degetelor atunci cand tastez. Sa le vad si sa le aranjez. Sa le simt ca poarta tot ceea ce gandesc si simt. Si parca atunci au povestea lor …fiecare cuvant cu a lui. La fel de mult imi place sa le citesc. Daca nu sunt ale mele, le descopar, le intorc, le adun sau le scad pana cand cred ca le aud povestea. Dar cand nu ai nevoie de hartie pentru a insirui sau citi cuvintele sunt momente faine. O jumatate de pas doar si e mai placut fara creion. Stiam ca asa e. Eh… e greu acum…sunt cam obosita si incercarea de a folosi cuvintele pentru a scrie despre ele nu stiu daca reuseste sa-mi cuprinda gandurile. Le voi scrie si voi continua sa le rostesc pana in momente in care alte jocuri imi vor gadila sinapsele. Acum scriu.

putina sinceritate

am intrat in post. nu, astazi nu vreau sa vorbesc despre credinta, iubirea de aproape, iertare si pocainta. nu le-am pierdut dar astazi ma framanta altceva. in multitudinea si amalgamul de farduri, oje, frizuri si peri vopsiti, camasutze, fuste pana la cur, pantaloni mulati, gentutze si telefoane sclipicioase, cai putere si masini 4X4, lanturi de 5 degete atarnate ostenativ, bluze stranse pe bicepsi si alte galme de muschi, birouri si hartii fara sens, bani si comert, politica si prostitutie, tertipuri, faze, scheme, figuri, minciuni, pacaleli si disimulari, teatru jucat prost, diplomatie si ipocrizie, control si putere, stiri de 2 lei si paparazzi, sex la vedere si adulter, orgoliu, mandrie, actiuni si bursa, in aceasta multitudine de farduri si masti mi-e dor de putina sinceritate ca un calcai gol in iarba …o sinceritate cruda… macar pentru 5 minute pentru posibila reintoarcere la acel amalgam. inexistenta ei imi trezeste reactii de respingere si ma impinge spre victorii interioare. ma bucur pentru ele dar le prefer obtinute in alte circumstante. cinci minute zilnice de sinceritate …ca un exercitiu de intoarcere la alte esente si alte valori. ca un adevar care elibereaza. oare e imposibil?

inceput

M-am nascut obosita. Orele si zilele care au urmat nasterii mele le-am petrecut dormind, incercand inutil sa acumulez energie pentru viata care astepta sa ma trezesc sau, poate, evitand, in mod nereusit, contactul cu realitatea. Imaginile unei bucati vii de carne neagra cu prea mult par nu imi apartin. Imi sunt intiparite in memorie doar povestile mamei care a reusit sa imi creeze pe retina prezenta mea neauzita intr-o maternitate plina de larma. Si iata-ma privindu-ma din afara cu ochi imbatraniti si cu durerea cunoasterii. Am iesit in lume intr-o seara de vara  muncindu-mi mama prea mult in pozitia aia ingrata cu picioarele in aer, in sala de nasteri, gemand de la 5 dimineata si suportand replicile unui doctor atat de uman ca orice animal: “ce tipi fa atat? Cand l-ai facut n-ai mai tipat asa! Atunci iti placea!” Poate ca nu era animal. Poate doar zecile de copii, femei cu picioare desfacute si traiul in sistem il facusera asa. Probabil ca mesele de nasteri fusesera concepute in acel fel tocmai pentru a impiedica gravida nervoasa sa traga un picior in gura doctorului prea realist. In acea vreme nimeni nu dadea picioare in gura nimanui. Sistemul monopolizase acest tip de reactie si il folosea in mod exclusiv impotriva propriilor cetateni. Dar sa ne intoarcem la maica-mea care m-a asteptat noua luni fara macar sa stie ce oi fi eu acolo, baiat, fata, daca oi avea trei maini si doua capete… erau alte vremuri, fara radiografii 3D, fara scutece de unica folosinta, hainute ultima moda pentru nou-nascuti si mancare gata preparata. M-a nascut si a inceput sa ma creasca incercand sa ma trezeasca din somn. Si pentru ca nu vroiam, ma apuca usor de nas impiedicandu-ma sa respir si fortandu-ma sa deschid gura si atunci…hopa …profita de reactie si imi dadea sa sug! Dar nu pentru mult timp pentru ca incapatanarea pe care o manifestam din fasa ma determina sa imi apar somnul si adormeam cu tata in gura. Moment in care mama repeta figura, ma apuca de nas, eu deshideam gura… Si acum recurge tot la astfel de tertipuri pentru a ma trezi la realitate dar sunt prea incapatanata sa stau cu ochii deschisi permanent.

(va urma dar nu stiu daca si aici)