de 1 iunie…

In Rusia: une enfant sauvage decouverte en siberie

In Anglia : child abuse images

In China:

(the guardian)

timp liber iunie

Marti, 9 iunie sunt la “Lear”. In sfaaarsiit .

incerc sa bifez si urmatoarele chestii care ma atrag prea tare ca sa nu cedez in fata lor :

5 iunie -Sinucigasul- TNB- daca mai prind bilete

14 iunie -Scaunele -Bulandra

19 iunie- Richard al III lea se interzice- Bulandra

26 iunie- Concert simfonic Ateneul Roman

Ioana si focul – ? daca se mai joaca la Comedie pana la inchiderea stagiunii si daca prind bilete…

Mi-as dori si niste concerte prin cluburi dar vad ca nu e nimic interesant. Asteptam.

Care mai vrea, sa spuna inainte sau ne vedem direct acolo!

banalitati

Intotdeauna mi-a placut orasul dimineata. Atunci cand cerul e inca destul de intunecat si cand luminile sunt inca aprinse in oras. Strazile sunt goale, nu exista trafic, mai vezi doar cate un om ratacit la o trecere de pietoni.  Diminetile cand inca treaza dar adormita te intorci de la o petrecere faina cu prieteni dragi, intr-un taxi care goneste pe sosea. Esti doar tu cu gandurile tale si cu drumul deschis care iti spune cum incepe ziua fara sa iti dai seama cum se va termina.  E totul in aer. Aerul de oras care de abia se trezeste. Si atunci parca iti vine sa iti amani tot somnul care te-a indemnat acasa si sa iesi la o cafea fierbinte si un corn cu ciocolata la o pravalie care de abia se deschide. Sa simt parfumul orasului ce mi-a ramas pe retina, din scena finala din As good as it gets. Doar o haina peste un pantalon casual, fara fard si mascara, fara aglomeratie, fara trafic, fara atitudini fortate, doar o dimineata simpla, in haine banale, la o cafea neagra, treaza intr-un oras care inca doarme. Naturalete matinala reconfortanta.

Ma duc sa dorm cateva ore si sa visez la lucruri simple.

the eye

schimbare de look…

…cu poza din dotare (autoportret oglindit in apa). aveam nevoie de putin nou. multumiri lui dan, ca de obicei, pentru ajutor cu noua tema.

cu taxiul

prietenii mei stiu ca nu prea ma inteleg cu taximetristii. ma rog… nu am nimic cu ei atat timp cat conduc repede si pe traseele cele mai scurte sau pe cele mai putin aglomerate, fara manele, fara geamuri deschise peste tot, fara conversatii prietenesti. sunt banii mei si vreau sa stiu pe ce ii dau. cand nu stiu pe ce ii dau devin … sa spunem ca am avut niste “mici” discutii in contradictoriu cu acei soferi.

si se pare ca mereu am noroc de asemenea specimene.

ultima patanie, vineri. trebuia sa ajung in timpuri noi. si am luat un taxi. prima data mi-a spus timid ca nu prea stie zona in care vreau sa ajung. nu a fost problema pt inceput. am zis, de! am mai intalnit unul sau doi, nu-i bai. ii spun sa ajunga la podul izvor, de acolo sa mearga pe splai pana la unirii, sa faca rondul, sa mearga in continuare pe splai si ii spun eu cand ajunge in zona . la prima intersectie insa omul vroia sa vireze la stanga. ca sa ajunga la podul izvor trebuia sa mearga inainte. l-am luminat si de data asta. mi-a spus ca trebuie sa-l ghidez! ma rog… la urmatoarea intersectie iar …”nici pana la podul izvor nu stiti sa ajungeti?!” a ajuns in final la minunatul pod unde trebuia sa vireze pe splai. se incadrase gresit pe banda! din nou, indicatii. ajunge omul la unirii si se gandeste el sa nu faca rondul, sa o ia inainte. din nou indicatii pentru banda corecta ca sa poata intra in rond. va dati seama ca vocea mea numai calma nu mai era. ii spun sa mearga pe splai. dar ce face desteptu’? o ia pe bulevardul unirii. moment la care mi-a sarit tandara! “asta este splaiul?? trebuia sa virati la stanga la urmatoarea!!” saracul s-a facut mic de tot. m-a rugat sa nu mai ridic glasul la el. “de cand sunteti taximetrist?” “de doua luni jumate” moment la care m-am calmat. oare de ce numai eu ii gasesc pe astia?? am gandit. totusi… “sunteti taximetrist de doua luni dar dumneavoastra nu ati mai fost niciodata cu masina in bucuresti? dar in zona unirii?” am intrat pe mircea voda, tot la indicatile mele. in acel moment omul a vrut sa ma lase langa un alt taxi ca sa ajung corect la destinatie. “Nu! mai e un km. cine naiba ma duce 1 km??” in sfarsit am ajuns. singurul gest pe care l-am apreciat a fost faptul ca s-a oferit sa nu platesc cursa. “Nu, nu, lasati, luati banii dar sa va cumparati din ei o harta a bucurestiului pe care va rog sa o studiati!”

Stau si ma gandesc ca daca nu stiam cum sa ajung la destinatie, probabil ca si acum ma plimbam prin bucuresti cu acelasi taxi. Ce ar trebui sa fac? Oare sa intreb pe fiecare taximetrist daca stie bucurestiul? Sau asta ar trebui sa se subinteleaga prin faptul ca practica meseria pe care o practica?  Cum ar fi…sa-i dai tu indicatii chirurgului care te opereaza… “nu, nu, domnu’ doctor…apendicele e in dreapta. nu ma taiati in stanga va rog!!”

femeile si greutatea

Ma gandesc la acest post de ceva vreme dar mereu am intarziat sa il scriu pentru ca e o chestiune destul de delicata.  Zilnic vad pe strada femei (e un termen generic, indiferent de varsta) care stiu sa isi puna in valoare exteriorul dar care isi neglijeaza interiorul. Femei care isi supravegheaza atent alimentatia, greutatea corporala dar care isi neglijeaza intelectul. Va intrebati cum imi dau seama? Le aud vorbind. Oare carei cereri se adreseaza?  Care este finalitatea, substanta, ideea de baza?  O fi cea de mobila?  Scuzati-ma daca par rea sau dura. Dar asa cum discutam cu cineva, cei care pun accentul doar pe exteriorul celorlalti si pe masurile acestui exterior sunt, de fapt, in cautarea unei mobile. Doar mobila este apreciata numai pentru modul in care este lucrata si pentru masurile sale necesare locului destinat a fi pusa. In acest caz, ma intreb iar, ce se intampla cu cererea satisfacuta azi in momentul in care oferta sufera schimbari cauzate de imbatranire, boala, accidente? Probabil ca va interveni schimbarea cu o oferta mai tanara si mai in tendinte. E trist. E trist faptul ca multe femei uita sa existe ca persoane si e si mai trist ca sunt multi care nu le observa ca persoane. Asa cum mi-a spus un barbat care avea ceva creier : “nu poti iubi o persoana doar pentru fizicul ei pentru ca atunci ar insemna sa poti iubi un cuier”. Departe de mine gandul de a considera ca femeile ar trebui inceapa sa manance ca niste vaci. Nu! Dar poate ar trebui sa nu se mai lase influentate de tipare, sa puna accentul in mod egal si pe creier, sa isi dea seama de conformatia proprie, sa se intereseze de sanatate facand sport si mancand sanatos decat sa tina cure de slabire drastice. Poate asa nu as mai vedea si femei permanent stresate si cu tendinte (uneori e putin spus) de anorexie. E o boala grava si grea anorexia. Cand le spun unora, care au astfel de tendinte, sa aiba grija incep sa rada. Nu li se pare nimic ingrijorator ca ajung sa manance doua fire doua paie pe zi. Multe gandesc ca asa organismul slabeste consumand din resursele de grasime. Si ca in rest totul e ok. Ce se poate intampla? Nimic altceva decat dereglari hormonale, probleme ale aparatului digestiv, eliminari grave de calciu, magneziu si fier,  dereglari ale tiroidei si ale functiilor inimii, lipsa de vitamine ceea ce conduce la probleme de piele si in cazuri grave chiar infertilitate sau cresterea anormala a celulelor albe, ceea ce poate insemna pasi siguri spre leucemie. Refacerea organismului e grea. Nu e nimic de ras. Nu pot imbratisa curele de slabire care odata terminate nu isi prelungesc efectele ba chiar lasa organismul complet slabit. Cred intr-un mod de viata cat mai sanatos, cu sport, miscare in aer liber si regim alimentar echilibrat. Si mai ales in dezvoltarea personala a fiecareia ca unitate intre corp si creier. Poate asa am reusi ca si cererea sa se mai modifice.

PS: Ma bucur ca prietenele mele sunt si frumoase si destepte si m-as bucura si mai tare sa vad mai multe femei la fel. Si scuzati-ma va rog daca par ca incerc sa ma dau rotunda. Eu v-am mai spus, daca scriu mai rar, nu inseamna ca gandesc mai mult. Doar ma chinuie talentul. Mai treziti-ma din cand in cand!

azi si maine

Am stat astazi si m-am gandit (intr-un acces de egoism sau poate nu) ca daca maine nu as mai fi, oare cati oameni mi-ar duce dorul si ar dori sa-mi mai spuna doua vorbe. Oare pentru cati vreau sa fiu in viata pentru a nu-i face sa sufere. Si cui as duce eu dorul si in urma caruia as suferi daca nu ar mai fi. Repet exercitiul asta de mult timp, la intervale mai lungi sau mai scurte, de acum vreo 12 ani, de la moartea unei persoane dragi. Si mereu ma face sa realizez persoanele care conteaza pentru mine,  ca sunt invizibila pentru multi, poate importanta pentru altii si unii importanti pentru mine dintre cei multi. Eh… e cateodata deprimant, cateodata imbucurator dar intotdeauna iti aduce aminte de cei care iti sunt alaturi. As vrea sa mai stau de vorba cu anumiti oameni, sa mai am timp pentru cateva lucruri pe care vreau sa le transmit, sa le mai vad odata zambetul, privirea, sa-i mai pot imbratisa. Atunci nu am avut timp, rabdare, curaj sau chef. Acum, desi le am… nu mai pot. Mereu uitam sau ignoram lucrurile astea. Mereu exista un maine sau o data viitoare. Data viitoare voi avea timp, voi avea rabdare, voi avea curaj, voi avea chef. Voi repara ce am stricat azi. Iar cand acest maine nu mai exista realizam pe moment ca prezentul e tot ce conteaza. Pana data viitoare cand iar cadem in aceleasi greseli. Fara sa ne gandim ca sunt oameni care traiesc pentru acel maine pe care noi nu il vedem ca a fost un azi. Oameni care ar putea sa spuna stop la un moment dat. Si chiar si atunci exista un maine pe care il putem transforma in azi. Problema este ca vine un azi care nu se va mai transforma niciodata in maine.

ceva frumos

Am primit ceva frumos pe mail asa ca m-am gandit si la voi. Asta