Lorelei

De doua zile sunt sub impactul evenimentului de vineri seara…lansarea unui album minune. Nascut intr-o tara de nimic, plina de oameni de nimic, dar de o frumusete pe care nici un cenusiu, adormit, mediocru,  nu o poate acoperi. Am asistat la un concert care mi-a umplut venele cu necuvinte. Si aceste necuvinte domnesc si acum in mine, lafaindu-se moale in …Sine. Nu ramane in urma acestui concert si a ascultarii continue a albumului decat atat: sperante reinviate, noi si noi insight-uri si multa credinta. Credinta in arta ca forma de perfecta si iremediabila sublimare. Ma inchin la ea, asa cum este ea prezenta in versurile si sunetele ce-mi dau tarcoale, ca la o putere pe care sunt convinsa ca nu are cine sa mi-o ia, distruga sau terfeleasca.

Ei au multumit oamenilor care mai indraznesc sa simta. Eu le multumesc si le sunt recunoscatoare ca indraznesc sa faca lucruri care sa impinga la/in simtire. Si-n muzica lor ma simt incoltita si continuta in acelasi timp.

Mi-e teama ca-i prea personal postul asta…dar poate despre asta e vorba…

Fotografie preluata de pe urma-forum.