Lorelei

1 iunie…ziua copilului. Care copil? Pai cand ai deja peste 12 ani nu prea mai esti copil, conform cartilor de specialitate. Devii adolescent, matur, om responsabil cu un job, o casa sau o chirie, o relatie de cuplu si ajungi la randul tau parinte. Spui ca pastrezi undeva acolo copilul acela care se juca in nisip odata de mult, cand galetusele nu erau asa frumos colorate si lustruite si papucii tai nu imitau modelele celor mari. Dar de multe ori uiti de el, il minti, il ignori, il amagesti, il lasi sa planga fara sa-i dai de mancare sau sa te joci cu el, pentru ca nu e niciodata timp pentru toate, iar el e cel mai usor de sacrificat (poate ca asa ai fost obisnuit…). De asta cred ca mai important decat sa nu-l uiti este sa continui sa-l hranesti, sa-l indragesti, sa-l bucuri. Sa-l duci in parc si sa-l dai in leagane sau in hidrobiciclete, sa-i dai vata pe bat sau floricele si sucuri colorate, sa-l lasi cateodata sa-ti depene amintiri pe care tu le-ai uitat, prea grabit fiind sa ajungi…undeva. Sa-ti sarbatoresti parintii oricum ar fi fost sau sunt, pentru ca in mod cert tot ce ai bun se datoreaza si lor.

Vorbeam cu mama acum cateva zile despre faptul ca mi-e frica sa fiu mare. Stiu sigur ca inca sunt copil iar cei mari inca ma intimideaza la un anumit nivel, inca fac parte din “cealalta tabara”. Imbracata formal ma simt alt om, ma simt inchistata intr-o identitate oarecare pe care nu o pot defini. Eu inca ma joc si imi place si vreau sa fac asta in continuare. Eu inca rad nestavilit si glumesc si topai si nu am atitudinea aia “serioasa” si buna de pus in rama. Parerile mele sunt inca sincere si directe ca un topor si mi-e greu sa nu le spun. Sunt serioasa in anumite aspecte. Foarte, uneori prea. Altfel, timpul chiar ar fi trecut degeaba. Dar vreau sa iau de la maturitate doar ce-i bun pentru mine ca si copil, nu vreau sa ajung altceva decat sunt, sa fiu altfel, sa par altfel. …Din toate aceste motive probabil mi-a zis mama ca nu voi inceta niciodata sa fiu copil si ca ar fi cel mai mare sacrificiu posibil. Si cred ca sunt asa datorita ei, care statea la lungi suete cu mine si cu ursuletul de plus atunci cand el ne povestea aventuri din alta lume. Ea, care nu se supara ca-i jumuleam trandafirii din curte pentru a pregati cea mai delicioasa mancarica cu noroi, care rabda toate adoptiile mele de diverse animale (inclusiv o cioara careia i-a bandajat o aripioara), care a stiut mereu cat sa-mi spuna si cum sa-mi spuna incat sa ma pot adapta diferitelor schimbari din viata noastra, care m-a ajutat sa fiu un copil matur, dar mereu un copil.

Si poate cel mai important, m-a invatat sa pot fi fericita. Am fost rar fericita, dar am stiut mereu ca pot fi. Astfel incat atunci cand am fost izbita de ea, am recunoscut-o si am luat-o de mana si sper sa nu-i mai dau drumul. Si acum cotrobaim in oua Kinder impreuna…