Lola met her crush
L., C., Lola & friends au fost duminica la B’estfest. Dupa ce au facut diverse clasamente mentale ale tuturor trupelor de anul asta, au vazut anuntul care vestea si sosirea D-lui Maimutica si au decis pe loc ca la el vor merge. Am mers deci, cu mic cu mare, la vestita sarbatoare. Oameni multi, colorati, sucuri si bere pe-un jeton, cateva gunoaie pe jos (care s-au inmultit pe parcursul dup-amiezei, dar deh, pretul unui bilet nu garanteaza completa filtrare a nesimtirii, no shock there) si veselie!
(Foto: Adina)
Dupa ce am schimbat banuti in jetoane gambene ne-am mai invartit in puhoiul de lume dintre o scena si alta asteptand sa se faca 18:45, moment in care Stereophonicsii s-au cocotat abili pe scena. Ii ascultasem, imi placeau cateva piese de la ei dar mi-au placut mai mult live. Mai ales vocalul si bateristul mi-au sarit in urechi. Au cantat si am tupait: Doorman, Maybe tomorrow, Have a nice day, My friends, All means nothing. Au avut o prestatie faina, insa publicul nu a rasplatit-o printr-o atitudine prea entuziasmata, poate datorita soarelui inca incins sau a intentiei de a-si pastra energia pentru ceea ce urma. Dupa concertul lor, ne-am mai amestecat prin multime nitel, in cautare de sucuri si toalete, am prins si inceputul de la Sunrise Avenue, sunau tare prost, au avut defectiuni, care odata cu indepartarea noastra de scena au fost remediate :)).
Ne-am indreptat agale spre Roisin Murphy, ne-am pus turceste pe jos, am ras, am glumit, un sfert de ora, juma de ora, hai da-o naibii, chiar o ora?!
(Foto: Adina)
Chiar o ora a intarziat tanti pe scena si din aceasta cauza nu am prins decat doua melodii, pentru ca apoi sa ocupam locuri fruntase la scena lui Manu Chao.
(Aici, inca de la primele acorduri: zbucium, topaieli, aplauze, dans, voie buna, cantat fiecare silaba, tot publicul era invaluit intr-un mare ranjet. Ce-i drept deasupra noastra plana un nor de greu de iarba, numai eu am vazut vreo 4-5 jointuri aprinse in public. S-a facut si pogo pe langa noi (eu nefiind un fan al manifestarii dar apreciind faptul ca nu au fost duri cetatenii, ci doar isi exprimau modul de a se simti bine), atmosfera generala a fost extrem de faina, oriunde te uiteai zareai oameni-zambete. Iar D-l Manu Chao a facut un show incredibil, un tur de forta, energie, lumina calda, omul asta transmite prin fiecare sunet scos si prin fiecare gest facut pe scena si si-a ales o trupa cu care se potriveste extrem de bine, instrumentisti excelenti capabili sa stabileasca o relatie cu publicul. Dupa mine, merita cu varf si indesat o scena mai incapatoare!
(S-au intors de 2 ori pentru a ne mai canta putin, pentru a ne mai elibera sufletul, pentru a mai face picioarele sa se zbantuie. Desi eram in sandale (mea culpa) si imi utilizasem picioarele timp de doua ore in continuu si fusesem calcata in mod repetat de oameni de diferite forme si marimi, nu-mi doream decat sa nu se termine, sa mai stea putin, sa incremeneasca clipa atat de faina, de exploziva si de plina. Well, it kinda did, a doua zi m-am trezit cu acelasi zambet larg cu care adormisem si acum ceva in mine tropaie de bucurie ca l-am vazut pe D-l Maimutica desaparecido, clandestino, etc…
( Yo llevo en el cuerpo un dolor
Que no me deja respirar
Llevo en el cuerpo una condena
Que siempre me echa a caminar
Yo llevo en el cuerpo un motor
Que nunca deja de rolar
Yo llevo en el alma un camino
Destinado a nunca llegar
Trackback | RSS 2.0
Ahhh, mi Manu!!:D Si eu am trecut prin exact aceleasi stari la oamenii astia, n-am mai dansat cu ranjetul pe buze la un concert de muuult si n-am mai colaborat atat de bine cu artistii cred ca de la concertul Depeche Mode (adica wave and clap, tipat, cantat, comportamentul animalic de rigoare). Pacat ca nu ne-am intalnit p-acolo, observ ca am avut un traseu asemanator