Lorelei

In ciuda faptului ca netul ne merge din ce in ce mai prost, ca scolile ne incarca in mod tipic cu tot felul de evaluari, in ultima saptamana ne-am uitat intruna la filme. Si au fost asa:

Les Chansons D’amour. Am vrut sa-l vad pentru ca de vreo doua luni ma bantuie o melodie de pe coloana sa sonora (de fapt asa cum aveam sa aflu e vorba chiar de continutul filmului) si pentru Louis Garrell care a facut un rol fain in Dreamers. Filmul nu stiu daca se vrea sau nu a fi un muzical dar pe alocuri personajele canta, si desi se aud vocile unor amatori, acest lucru incarca dramatic momentele cheie. Desi n-a avut charisma altora apropiate de el ca stil, a izbutit sa impregneze cu multa sensibilitate niste situatii mai complexe atat din punct de vedere psihologic, cat si sexual. Daca sunteti homofobi, nu vi-l recomand. Mie mi-a placut mult datorita autenticitatii relatiilor, a faptului ca pareau firesti desi desprinse din povestea de fata, nu sunt intalnite la tot pasul. Pentru ca a cuprins capriciul, moartea, durerea si pansamentul. Clasic dar intr-o forma total noua, deschisa. Lamurindu-te pana la urma ca poti intelege pe oricine.

Am luat urma filmelor lui Johnny Depp si am vazut Blow. Povestea unui traficant de droguri, desi parca putea sa fie traficant de orice, nu este un film despre droguri ci mai probabil despre irosire. Un film care devine din ce in ce mai trist pe masura ce totul se strange in jurul unui om care incearca sa fie fericit, dar prin cele mai imposibile cai. Finalul ii creste mult valoarea. Si desigur Depp care nu e actor, ci un vesnic bantuit.

Am revazut The Prestige, care din nou mi-a placut. Uitasem schepsisu’ asa ca a fost distractiv sa-l redescopar. Si un Christian Bale intr-un rol in sfarsit uman, accesibil.

Ne-am uitat si la un documentar despre Lennon, realizat la cativa ani dupa moartea sa. Cu vocea sa pe fundal, povestind, impartasind, cantand, facand poante, in final te bucura ca pot exista si astfel de oameni.Si ii tii minte.

Am vazut The Heartbreak Kid, o comedie banala cu Ben Stiller si niste unele. Un umor brut si pe alocuri cliseic, dar recunosc ca am si ras deci n-a fost o totala pierdere de vreme.

Vicky Cristina Barcelona. Woody Allen. Acelasi duo de actrite care au reprezentat si partenerele magicienilor din The Prestige. Dar mai nepotrivite. Scarlett Johansson mi s-a parut extrem de fada, de inradacinata in rolul sau vesnic, de seducatoare naiva, prostuta. Cei care au salvat filmul din punctul meu de vedere au fost Javier Bardem si Penelope Cruz, care au dat o nota tragica, nevrotica, patimasa, iubirii lor, parca singura cu adevarat credibila.

Seven pounds. Wow! Will Smith absolut genial si transformat. Un film cu tensiune, in care piesele de puzzle sunt usor de intuit dar cu atat mai dramatice cu cat se releva. Te fura de la primele scene si te stoarce usor pana la final. O cronica mult mai vasta aici.

Si in final un film bun de pastrat, la care sa ma uit cand devin prea critica, cand picioarele imi ating prea mult pamantul si ajung sa se impiedice de orice. Happy go lucky, de care am citit pe blogul Irenei, si care este un film simplu, simplu de tot. Si pe desupra, fericit. Vi-l recomand cu caldura, zambiciosilor si mai putin zambiciosilor.