Lorelei

Iubesc Craciunul. Mi s-a parut inca de mica ceva atat de magic si invaluit in dragoste incat Mosul nu a incetat nicio clipa sa existe. De Craciun rutina nu ma deranjeaza. Impodobitul bradului pe 24 in timp ce ascultam Hrusca si diverse colinde americane, sarmalele cu vin de la cina si misteriosul Mos care se strecoara cu diverse pentru diversi, toate indiferent de cine este in casa si ce este in pachete, mi se pare un moment de maxima apropiere de familia mea. A fost, ce-i drept, un Craciun special, candva dupa mutarea in casa in care locuim acum, cand am izbutit sa ne adunam. A fost si tata si frate-miu atunci. Am intins masa mare. Am jucat Monopoly in draci si pierdeam cu drag. Nici nu mai stiu ce am primit, total nesemnificativ oricum fata de starea aceea, care a fost imposibil de regasit apoi. Era bucurie si veselie, ma emotionam, dar nu eram cu totul acolo. Lipseau bucati. Mai intai temporar. Mai apoi definitiv.

Anul asta parca lucrurile s-au intamplat altfel. Sa fi fost oare petrecerea de Craciun cu cei mai tari si mai dragi prieteni din lumea asta mare? Sa fi fost seara de Carcassone si reluarea bunelor obiceiuri de board games cu fratiori, fie ei de suflet, in apropierea sarbatorilor? Sa fi fost seara asta? Bradutul perfect impodobit? Colindele sau vinul rosu? Cadourile? Sau timpul? Timpul bun cu ai mei, cu un film din copilarie care a sudat o punte poate cam subrezita…si care mi-a deschis ochii. Craciunul meu e cu cei dragi. Si cineva a fost mereu acolo. Mereu mama. Mama e cadoul meu de multi ani, primit over and over again. Si merita sa ma bucur de fiecare data.