Saramago e realist. Ofera dusuri reci si bice dureroase peste ochi(i care vad stramb). Este amplu, bogat si plin ca forma de expresie. Are ceva din ritmul vietii: unele pagini curg mai greu, p-altele le prinzi din urma dupa ce au fugit de ceva timp din fata ochilor. Saramago e duios si bland si bun cu oamenii, iti lasa speranta uneori…Alteori e de-a dreptul neinduplecat. Desi construieste, tot el spulbera, si ma lasa in praful ala al daramaturilor obosita, speriata dar cumva, puternica. Nu ma satur de el. Si sunt convinsa ca Saramago vine la tine atunci cand il chemi. De la mine nu mai pleaca, asta e cert…
La ora 5 orasul e perfect. Se purifica totul, sunt sigura. Poate acum e momentul in care nu conteaza unde esti ci doar ca esti cu toata fiinta ta acolo. Pentru mine acum mai mult ca oricand. Lumina, aerul, toate sunt cu adevarat curate. Esti curat in fata ta. Si in fata celuilalt.
La ora asta trec pe langa toate si totusi toate sunt in mine. E mirosul de tei si prospetimea sublima a unui oras uneori perceput ca imbacsit si poluat. As vrea sa ma pot trezi in fiecare zi la 5 si sa cutreier prin cartier pana la 6, ca sa-mi amintesc ca poate calatoriile sunt iluzorii, ca si perceptiile si ca ceea ce conteaza cu adevarat e zgomotul de fond. Iar cand e liniste…e viata. In cuvinte sau noncuvinte vreau sa pastrez amintirea acestei stari de supraconstiinta sau preconstiinta, de simplitate si acuta lipsa de…nevoi. De verde nestingherit.
Pentru ca de cateva zile ii ador iar, ii ascult a nu stiu cata oara cu acelasi freamat in stomac ca prima oara, pentru ca e atata poezie si atata emotie in muzica lor, pentru ca Bertrand Cantat e genial, pentru ca se cheama ca obsesia mea muzica actuala sunt ei (incerc sa mi le monitorizez :P): (mai ales live)
Nu, nu, eu sunt socata si trebuie sa protestez! Da, socata, cu ochii mari iesiti din cap si zau ca juma de ora umblu ca melcu’. Si asta pentru ca m-a izbit vestea: Iris deschide concertul NIN la Peninsula. Iris. Poate nu ati inteles. O trupa antica, invechita, buna doar de diverse melancolii patetico-inutile. Iris, marea noastra legenda rock, ca orice legenda…hmmm, nu e autentica. Poate o plamadire a unor “rockeri”. Intre ghilimele ca imi inchipui ca niste rockeri isi dau seama cand o trupa nu e decat o adunatura de imitatii si retete preluate si deloc filtrate. Rockul clasic nu e rock repetitiv, parca. Cu idei putine si fixe. Sau…se pare ca e. Ma abtin de la a vorbi si despre “mascota” Cristi Minculescu.
Si da, ma scarbeste faptul ca asta e trupa reprezentativa, cand ar puteau fi altii pe scena aia. Si ma scarbeste si mai mult ca sunt multi cei care se inchina la Iris. Dar, deh, daca efectiv totul e cu susul in jos, de ce nu ar fi si asta?!
In ultimele zile am fost observatoarea fidela a unui nou (de fapt cred ca e vechi, dar acum se generalizeaza) curent in moda romaneasca. Nu, nu e vorba de culori tipatoare, de colanti mulati pe picioare de hipo, nu sunt accesoriile bling bling din aliaje cat mai periculoase pentru piele. Obiectul despre care vorbesc poate fi intalnit la toate genurile de domnisoare: corporatistele in tinuta office (ai spune impecabile, except…), pitipoancele sadea, liceene/studente care nu stiu cu ce sa-si mai inlocuiasca ghiozdanul. Este vorba despre “geanta” incapatoare pentru orice: legume/fructe luate in drum spre casa, manuale si caiete pt scoala, acte f importante, poate chiar si pt portofel, mobil si batista in lipsa de altceva. Nu e o geanta propriu-zisa pentru ca na, fiecare tine la un model cat mai unic in privinta posetei, dar se pare ca pe multe nu le deranjeaza sa se alinieze perfect unui trend …care nu arata decat esti tu de trendy! Ce este mai explicit deci decat o frumoasa punga de hartie Zara?! Utila, confortabila si cu un mesaj foarte clar! Sunt curioasa cand or sa inceapa sa se vanda pungile astea in piata, la taraba? Ar fi un succes nebun, tare am impresia. Dar pe timp de noapte, desigur. Deci, copii, ne deschidem biznis?!
De doua zile sunt sub impactul evenimentului de vineri seara…lansarea unui album minune. Nascut intr-o tara de nimic, plina de oameni de nimic, dar de o frumusete pe care nici un cenusiu, adormit, mediocru, nu o poate acoperi. Am asistat la un concert care mi-a umplut venele cu necuvinte. Si aceste necuvinte domnesc si acum in mine, lafaindu-se moale in …Sine. Nu ramane in urma acestui concert si a ascultarii continue a albumului decat atat: sperante reinviate, noi si noi insight-uri si multa credinta. Credinta in arta ca forma de perfecta si iremediabila sublimare. Ma inchin la ea, asa cum este ea prezenta in versurile si sunetele ce-mi dau tarcoale, ca la o putere pe care sunt convinsa ca nu are cine sa mi-o ia, distruga sau terfeleasca.
Ei au multumit oamenilor care mai indraznesc sa simta. Eu le multumesc si le sunt recunoscatoare ca indraznesc sa faca lucruri care sa impinga la/in simtire. Si-n muzica lor ma simt incoltita si continuta in acelasi timp.
Mi-e teama ca-i prea personal postul asta…dar poate despre asta e vorba…
Doar inca 2 lucruri, complet diferite dar si legate din punctul meu de vedere. Le pun la dosar. Si p-alea bune si alea rele. Astea sunt doar foarte…no comment. Ce te faci cand exista lucruri in care nu mai gasesti polul bun?
Hai, pasarica lu’ tataie, mai trage un fum!De vazut si acele comentarii extrem de ‘pertinente’ care reusesc sa dea vina pe altii, pe “acea etnie”. Sistematic. Ca asa stim noi. ROMANII. Nici tiganii, nici alte cumetrii de neamuri.
Cea mai buna veste de anul asta, zau! Si este sigura si confirmata si poate fi verificata si pe site-ul lui Leonard Cohen, uitandu-va la turneul sau de anul asta, veti vedea ca pe 4 septembrie…canta in Piata Constitutiei. Vestea oficiala aici. Multumesc, hoinare, pentru ca m-ai tinut minte cu chestia asta si m-ai anuntat inca de pe cand era o posibilitate, pentru ca mai apoi sa-mi confirmi marea bucurie. Si multumesc, nene, ca vii iar!
Primul 1 Mai fara sa vin acasa cu hainele pline de nisip si de sare. Pe de o parte asa am vrut, mai apoi au inceput sa-mi incolteasca niste regrete care insa de 1 mai au crapat definitiv. Padabibaaaaam…
Iata-ne deci vineri, incarcand o masinuta cu multe pungi, pungute, rucsaci si alti carausi plini cu mancare, paturele si chiar si animalute si apoi ajungand vrum vrum…la tara. Well, destul de aproape de Bucuresti, ca altfel pe mine ma ia cu ameteala. Floare de bloc, cum zice mama. Eu zic ca-s mai degraba o floare de casa mai civilizata asa, cat sa nu-mi ajunga noroiul la talpi si sa nu-mi vina greata de la vreo buda disfunctionala. Ambele criterii satisfacute pe deplin la Singureni, land of plenty. Ce-i la Singureni, in afara de o casuta veche si pisici venite seara in vizita? O gradina…mare, mare de unde iti culegi singur salata, ceapa, usturoiul si alte bunatati, o livada cu ciresi, visini, pruni, piersici, cais si chiar si un nectarin si un smochin. Un balansoar in care subsemnata a citit si a picotit, a picotit si a citit in voie si mai ales a respirat in sfarsit aer. Dupa doua zile acolo aproape ca imi puteam vizualiza interiorul plamanilor mei: roz si pufosi! Pai dupa 24 de ore de somn (impartit in doua reprize nocturne, nici chiar asa), topaiala, verde, lipsa acuta de noxe, computer, tv si alte stricaciuni si pierderi de timp, esti alt om (sau pisica, dupa cum veti vedea), zau!
- Am fost la Braila cateva zile si mi-a fost asa liniste si bine de parca as fi fost in mijlocul vacantei de vara la mare. Doar ca fara nopti nedormite. Am vizitat cele trei oite de pe malul Dunarii (avem si poze impreuna de-acum) si am vazut un mic colt de pace pe langa Lacul Sarat intr-o manastire micuta de lemn si in gradina ce-o imprejmuieste (plina de albastrele, lalele batute, margarete si niste altele mai violete asa)
- Aseara am fost la concert Luna Amara. Da, i know, i’m going obsessive about this. Ba, da’ chiar nu pot altfel. Sunt cateva muzici in Romanica de-mi fac toate capacele sa sara si cum sunt putine par ca se repeta. Si cum ziceam. Aseara in Suburbia. Niste doua trupe in deschidere. Multa pustime de unde concluzia ca si trupele sunt de liceu sau p-acolo. Prima a fost o surpriza placuta. KinEthicsadica. Nu s-au prea inteles versurile (mie mi s-a parut ca vocalul a avut mici probleme cu sunetul) dar au fost foarte ok si ca atitudine si ca sound. Piesele lor au curs rapid, nici nu mi-am dat seama cand au trecut ca deja ma simteam foarte bine. Eh, dup-aia a urmat adevaratul show. Trupa urmatoare, Conflict Mental, a fost…taman ca numele. Stilul abordat: grohaiala. Atitudinea: aici sunt multe de spus. Solistul e bun de internat intr-o institutie specializata pe probleme mentale. Poate daca tacea intre piese nu mi s-ar fi parut atat de ridicol, dar a tinut neaparat sa ne arate cu cine avem de a face. Ne-a lamurit el cum sta treaba cu comunismul, ortodoxia dar mai ales cu lucruri precum cultul personalitatii si uitatul in puncte fixe. Am trecut de la chicoteala la ras si apoi la nervi si dorinte de spart sticle in cap la oameni bolnavi lasati in libertate dupa care am facut o pauza la urechi departe de suprasolicitarea mentala produsa de ineptiile “Semizeului” de pe scena. Toate bune si frumoase, hai cu Luna. Am sperat sa fie un concert cu piese mai vechi ca aveam chef de o mica ‘exorcizare’. Si cand am vazut piesele de pe playlist m-am lamurit. Gri dorian, Ego, In cercuri, The hand that feeds (NIN), Albastru, Dizident, Cui si Spin, Loc lipsa si la bis Folclor, dedicat de asta data basarabenilor. They rocked my shoes. Atat. O Stare. (Ah si au chitarist nou…are alt stil, evident ,dar se pupa bine cu Luna Amara)
- Diseara ne carabanim stufos la Byron. Daca Luna imi zgarmane in ficat, azi am pofta sa-mi gadil inima.
