Lorelei

Cum poti sa treci in jumatate de ora prin toate starile pamantului de la calm si siguranta ca vei gasi lucrul pe care il cauti pana la spaima si groaza de descoperi ca e foarte posibil ca lucrul respectiv sa fii luat-o pe o cale proprie, separata de a ta, fara sa anunte? Simplu, ratacesti cele mai scumpe obiecte prin cele mai putin posibile locuri si apoi cauti si muti si arunci si cauti si te enervezi si cauti si plangi si plangi si plangi si nu mai ai ganduri in cap doar durere acuta de nu-ti mai simti ochii… Norocul meu e ca am o voce langa mine care nu se panicheaza si ma cunoaste si ma ghideaza spre locul acela cel mai putin probabil (despre care as fi putut jura ca e complet sec) in care eu singurica am pus (sunt sigura cu gandul sa nu pierd) obiectul pretios. De fapt obiectele. Pentru ca aici intervine spilul. Erau niste simple poze. Niste simple momente trecute. Da, trecute. De cand eram atat de mica incat am foarte vagi amintiri. Si ele tin locul. Sunt niste marturii ca anumite lucruri pe care eu nu le stiu s-au intamplat. Si-mi face bine sa ma vad in brate la tata, tragandu-l de nas sau de ochelarii de fashionist optzecist. Imi face bine sa-l vad tanar si zambitor, sa-i vad p-ai mei fericiti impreuna, toate astea sunt dintr-o epoca la care eu nu am acces in mine, doar in afara mea. Si d-aia inca depind de amaratele astea de hartii. Identificarile ma-sii.

Morala? Fiti ordonati si discplinati. Sau nu depindeti de obiecte. Neaparat spalati-va pe maini inainte de masa. In incheiere, o melodie pe care m-a invatat-o mama cand eram mica, mica asa cum apar in pozele alea si nici acum n-am uitat-o.