Lorelei

Nu, textul din casuta de commenturi tot nu se vede si tot trebuie dat click pe titlul postului ca sa poti posta un comentariu, dar sper sa se remedieze situatia. Daca nu, c’est la vie, sper sa ne obisnuim.

Despre Byron am mai tot scris si probabil ca o sa mai scriu, pentru ca sunt cativa din oamenii care ma tin de cateva sfori invizibile in tara asta si ma ajuta sa mai sper. Prin puterea exemplului sau al mesajului, printr-o voiosie a ritmului care pe mine ma innebuneste indiferent de cat e de urat afara si de frig in casa, si ma indeamna la zbantuiala libera. Ieri, au mai facut o chestie tacanita, si desi nu i-am putut vedea live, m-am bucurat sa-i vad in filmulet incercand sa anime un spatiu care mi se pare de prea multe ori fara viata, desi viata misuna prin el intruna. La metrou oamenii parca isi pierd zambetul si-si amintesc grijile si oboseala…si atat. Mi-ar fi placut sa topai ieri pe peronul de la universitate, dar o voi face cu siguranta vinerea vitoare, pe 23, in Silver Church, caci e lansare de album, sunt versuri noi de memorat si-alte vise de visat, deci hai!